[ioana] surprizele mele

Ok, după ce Mazi a scris o adevărată cronologie, iar George o ştire cu tehnica piramidei inversate cu tot, eu o să scriu o telenovelă pentru blog – o blognovelă.

Pe la sfârşitul lui noiembrie mă trezesc spunându-i lui George că vreau şi eu o petrecere surpriză - pentru că la o asemenea petrecere aniversatul scapă de nişte bătăi de cap (să găsească bar/restaurant, să facă rezervări, să adune lumea...), iar invitaţii par mai puşi pe distracţie după toată tevatura cu organizarea surprizei. Erau, pur şi simplu, nişte observaţii cam cinice după petrecerea-surpriza-a-lui-mazi. Cu titlu de glumă. Nu m-am gândit că le va lua în serios.

Două luni mai târziu şi după propria petrecere surpriză, îmi susţin în continuare argumentele de mai sus :) Şi adaug unul: pentru că e al naibii de plăcut şi de emoţionant. Când vezi oamenii adunaţi într-un loc de dragul tău şi îţi dai seama că unii dintre ei s-au dat peste cap pentru a-ţi face o surpriză, nu ţi se mai pare că „lumea-i rea şi viaţa grea”. Pentru câteva momente măcar, lumea-i bună şi viaţa uşoară.

Aşadar, da, seara de sâmbătă chiar a fost o surpriză. Şi nu numai pentru că am intrat la Casa Hirscher crezând că voi mânca papanaşi cu George şi am dat peste un belshug mult mai mare, alături de alţi 11 oameni. Ci şi pentru că nu mi-aş fi imaginat că o petrecere poate naşte asemenea sentimente. Dar, hey, eu plâng şi când termin de citit o carte ff bună sau de văzut un film ori un spectacol care mi-a plăcut ff mult... Aşa că nu mă luaţi în seamă.