[george] Petrecerea surpriză a Ioanei

Eu nu vreau sa fac ca Mazi, care dă semne că nu l-a ascultat pe Irinel la timp şi nu vrea să aplice atât de îndrăgita tehnică a piramidei, aşa că încep cu ce e mai important: „Petrecerea surpriză a Ioanei”. A fost surpriză şi a fost teribil de emoţionantă – nu numai pentru Ioana (surse bine informate spun că au zărit chiar câteva lacrimi de bucurie), ci şi pentru mine (adică d’aia n-am văzut lacrimile ei, că eram ocupat cu emoţiile mele)…

Şi pentru că tot spuneam că încep cu lucrurile importante, aş vrea să le mulţumesc tuturor belşugarilor şi prietenilor care au participat la surpriză. Cu o menţiune specială pentru cei fără de care petrecerea n-ar fi ieşit aşa de bine: Raluca şi Mazi. Raluca a răspândit în rândul belşugarilor vestea belşugului aniversar şi a organizat exemplar venirea acestora, iar Mazi a stat la originea ideii să facem petrecerea la Braşov şi tot ea a sugerat Casa Hirscher ca loc (inspirat după cum avea să se dovedească ulterior) al dezmăţului.

Ca să mă întorc şi eu la cronologie, vă pot spune că povestea a început pe 2 ianuarie, undeva pe traseul dintre Clăbucet şi Susai. Cum înotam eu prin zăpadă, epuizat şi rebegit de frig, gândindu-mă că Ioana nu-mi lasă nici o şansă ca să-i organizez o petrecerea surpriză – tocmai aflasem că în week-endul de după ziua ei, în care voiam să plănuiesc ceva (nu prea ştiam ce, că eram cam confuz la momentul respectiv), ea voia se mergem la Braşov – îmi sună telefonul. Era Mazilu. Fac eu câţiva paşi să mă depărtez de Ioana şi răspund.

„Bai, e naşpa! Ioana nu vrea să stea în Bucureşti în week-end”, zic eu deznădăjduit.
„Ştiu, am vorbit cu ea.”
„Cum naiba mai facem petrecere surpriză?! Dacă încerc să o conving să nu meargă o să bănuiască ceva…”
„Georgele, ascultă la mine! O s-o facem la Braşov!”
„Ha?!”

La momentul acela mă îndoiam sincer că voi reuşi să conving pe cineva să bată atâta drum la scurtă vreme după sărbători, să găsească cazare pentru o noapte, şi asta doar pentru o petrecere… Singurul merit al ideii, la acel moment, mi se părea acela că, într-adevăr, ar fi fost o cu adevărat o surpriză – Ioana nu s-ar fi aşteptat niciodată la aşa ceva.

Încă sceptic, la începutul săptămânii, i-am spus Ralucăi, iar reacţia ei a fost mai mult decât pozitivă. Nici prietenilor noştri, Rox şi Dan, ideea nu li s-a părut nerealizabilă şi şi-au confirmat, imediat, participarea. Din acest momentul greul a picat pe Raluca. Mai aproape de belşugari, ea putea să-i mobilizeze pe aceştia, dacă s-ar fi arătat interesaţi. Şi s-au arătat, după cum aveam să constatăm.

Dacă în privinţa cazării n-am putut să sugerez nimic, a rămas să fac eu rezervarea într-un club sau restaurant pentru seara cu pricina. După ce am pendulat între câteva soluţii probabil nefericite (sugestia unui coleg de muncă, braşovean, a fost barul Paris-Panam – amănunt important), am acceptat tot o idee a lui Mazi, comunicată telefonic de la Viena, şi am făcut rezervare la Casa Hirsher.

Deşi poate părea simplu, restul săptămânii n-a fost deloc lipsit de emoţii: ba Ioana dădea semne că nu vrea să mai meargă la Braşov, ba vroia să dea o petrecere de ziua ei, pentru belşugari, vineri, fix cu o zi înainte de petrecerea surpriză, ba voia să ajungă sâmbătă dimineaţa în Braşov şi apoi în Poiana, riscând să întâlnească accidental pe vreunul dintre cei veniţi să o petreacă. Ca să nu mai vorbesc de zecile de telefoane primite de la Mazilu aflată într-o continuă goană după cadoul Ioanei, la care trebuia să răspund pe furiş. Dar despre asta şi despre sfaturile ei de a mă despărţi de Ioana o las pe Mazi să povestească :p

Din fericire totul a ieşit chiar mai bine decât mă aşteptam. Părinţii Ioanei, complici şi ei, ne-au trimis în oraş exact la timp, Ioana s-a arătat subit interesată să intre in magazinul Universal fix când Mazilu îmi spunea în SMS că ar fi bine să mai întârziem puţin. Iar în faţa Casei Hirscher, când toţi belşugarii se vedeau pe geam ca la expoziţie, am avut inspiraţia să îi atrag atenţia Ioanei către pizzeriile de peste drum. La intrare, spre surpriza tuturor, am reuşit să joc rolul de paravan pana în momentul în care toata lumea a apărut dintr-o dată în faţa privirilor ei. De aici, se ştie ce a urmat. Câteva lacrimi ascunse, multe ţipete şi râsete, mâncare bună, vin bun (nu-i aşa Ceauşescu şi Doru?!) şi desert asemenea.

În final, mânaţi de Doru care ştia singurul loc unde se fumează narghilea în Braşov, am ajuns, spre surpriza mea, exact acolo unde voiam să fac rezervarea iniţiala (şi mă bucur că n-am făcut). Doar că acum localul nu se mai numea Paris Panam, ci Ego, la bar servea un negru din Boston, care nu ştia o boabă de română, iar din boxe răzbătea un hip-hop „asortat” la graffiti-ul de pe pereţi.