[george] Cum am căzut pradă unui exhibiţionist madrilen

Acest text ar putea fi, foarte bine, un mic excurs despre impactul noilor tehnologii asupra perversiunilor clasice. Pentru că, după experienţa trăită la Madrid, mă pot întreba cu îndreptăţire „unde sunt exhibiţioniştii de altă dată?!”. Unde e relaţia personală care se crea între bărbatul în parpalac şi victima sa, privirea ochi în ochi, roşeaţa din obrajii femeii, poşeta sau sacoşa plină de cartofi primită peste cap de agresor, poliţia care îl alerga prin boscheţi?... Acum totul e impersonal. Şi rece…

Dar să las filosofeala şi să vă spun povestea…

Pe când mă plimbam împreuna cu Ceauşescu prim Armurăria Palatului Regal din Madrid, spre disperarea fetelor care, plictisite de mult, abia aşteptau să ne extragem dintre armuri, săbii, spade, lăncii, scuturi, suliţe (care lor nu le spuneau nimic, dar care pe noi ne făceau să visăm la glorioase vremuri), aud sunetul de avertizare al telefonului mobil.

Panicat un pic, gândindu-mă că s-a întâmplat ceva la muncă, renunţ la a mai măsura din ochi armurile regale (care, după cum spunea Ceausescu, păreau că sunt făcute pentru oameni ceva mai mici de înălţime – deci mi-ar fi venit de minune), şi scot precipitat telefonul. Nu, nu era nici un sms de la serviciu, în schimb eram întrebat daca vreau accept un mesaj pe bluetooth.

„Aha, advertising neconvenţional” îmi zic. Cineva plăteşte muzeului să-şi facă reclamă aici – poate vreo firmă care face replici pentru săbiile de toledo sau poate vreun producător de detergent special conceput pentru argintărie. Sau poate nu e reclama, ci muzeul vrea să comunice vizitatorilor ceva despre expoziţia pe care tocmai o vizitează. Fără a mai sta pe gânduri, accept mesajul. În mai puţin de o secunda un jpg se descarcă în telefon şi sunt întrebat dacă vreau sa-l văd. Apăs „yes” şi pe ecranul aparatului mi se arată, în toată splendoarea sa, mesajul.

Nu, nu era nici advertising neconvenţional, nici informaţii din partea muzeului. Ci, pur si simplu, o… ăăăă… un penis. În erecţie! Acum, oricâtă experienţă de scris aş avea, mi-e destul de greu să clarific aici toate stările neplăcute şi iritante prin care am trecut. Situaţia era cam gay şi pentru gustul meu (care am prieteni gay şi mi-s simpatici), dar pot spune că am înţeles, abia în acel moment, ce înseamnă să fii hărţuit. (Acum pe bune, voi cum v-aţi simţi daca aţi fi tipi şi aţi primi prin bluetooth un penis erect?) Apoi, cel mai agasant lucru mi se părea faptul că eu habar n-aveam cine mi-a trimis penisul, în timp ce posesorul lui mă privea libidinos, din vreun colţ, cum îmi consult telefonul şi se distra. Sau naiba ştie ce mai făcea…

E inutil să mai adaug că, după ce i-am scrutat plin de neîncredere pe tipii din încăpere şi mai ales pe agenţii de pază încercând să sesizez umbrele perversiunii pe feţele lor plictisite, am părăsit cât am putut de repede sala, lăsând în urmă cu regret minunăţii de arme şi armuri pe care n-am apucat să le văd pe îndelete. (Ceauşescu avea un alibi beton, privea alături de o tipă o colecţie impresionantă de săbii, fără nici un telefon la îndemână).

Pentru cei care vor să vadă si fotografia, o găsesc aici - atenţie e NSFW (Not Safe For Work traducerea pentru cei care nu se uită la porno la serviciu), e naşpa, e explicită, e porno, nu vă recomand etc.

PS. Ceva mai târziu m-am liniştit în legătură cu caracterul gay al situaţiei. Mi-am dat seama că telefonul meu, cumpărat cu foarte multă vreme în urmă de la o prietenă, îi poartă încă numele, Cami, pentru că am neglijat, din comoditate, să-l schimb…