[doru] Gaşca noastră de liceu

- Băieţi, hai să plecăm de la chimie, vreţi?
- Băi, vreau, dar să plecăm toţi că iar ne ia aia la ochi.
- Şi io vreau, Mariane, dar nu prea am bani. Ce facem? Mergem la mine?
- Da mă, jucăm o carte şi, dacă e, băgăm şi o cântare. Ai chitara acasă?
- Da.
- Perfect. Hai. Repede, că vine aia!

Mă întreb dacă doar eu simt că m-am întors în timp.

Marian, Alecu, Virgil şi cu mine eram o echipă în liceu. Fusesem colegi şi în şcoala generală, iar acum, în clasa a noua, nimerisem în aceeaşi clasă a liceului de matematică fizică, de la noi din cartier.

Pe vremuri, aşa cum ne place nouă să zicem, eram personajele din Cireşarii şi cotrobăiam toată ziua prin case părăsite, ciocănind în podele după comori, iar vara plecam la casa de la ţară a lui Alecu şi făceam expediţii pe dealurile din Dobrogea.

Îninte de Cireşarii am fost o vreme Tom Sawyer, Huck Finn, Jim1 şi Jim 2, (nu ştiu de ce, Alecu şi Virgil nu reuşeau să se înţeleagă care să fie Jim şi care Injun Joe, aşa că am rămas fără indian, însă cu doi sclavi negri), dar perioada Cireşarilor ne-a fost cea mai dragă. Totuşi ne lipseau nişte personaje. Nu aveam pe cine să salvăm din castel şi nu aveam cui să îi stoarcem veninul cu degetele şi buzele. Nu era nicio Lucia şi nicio Maria.

Ele au apărut apoi, în clasa a noua. Pe Lucia Panait şi Maria Bunea le-am cunoscut în prima zi de liceu şi au fost exact aşa cum ne aşteptam. O Lucia şi o Maria. Gaşca noastră devenise completă. Am petrecut împreună cei mai frumoşi ani.

Cred că am fost cei mai cuminţi copii din generaţia noastră. Tentaţia răului nu exista, pentru că nu îi permiteam noi să existe, având în schimb toate premisele binelui, adevărului şi frumosului. Prietenia.

O să vă întrebaţi unde duce această scurtă istorie, şi mai ales de ce am început-o cu povestea unui chiul de la ora de chimie.

Răspunsul stă în întrebare.
- Cititorul: De ce ai început o istorie despre prietenie cu un chiul la ora de chimie?
- ECO: Mie, mie, mie...

Odată cu trecerea timpului, relaţiile s-au redefinit, iar nevoia de individ în interiorul grupului a devenit din ce în ce mai puternică, până a copleşit ideea grupului în sine.

Alecu a devenit Alexandru, Marian şi Maria au devenit un cuplu, banii au devenit o problemă, scopurile au început să ne guverneze existenţa, iar mie timpul mi-a devenit duşman. Nu mai e timp! Creştem şi o să se termine. Aş fi vrut să fim Cireşari la infinit.

Au trecut mai bine de zece ani, iar eu am trăit fiecare vară ca şi cum ar fi ultima, fără Cireşarii mei. Până acum.

Şi mă întreb din nou dacă doar eu simt că m-am întors în timp.

- Băieţi, hai să plecăm de la serviciu, vreţi?
- Băi vreau, dar să plecăm toţi. Hai de vineri dimineaţă.
- Şi io vreau, Bogdane, dar nu prea am bani. Ce facem, mergem la Raluca?
- Da mă, fumăm o narghilea şi dacă e, băgăm şi-o cântare. Ai chitara la tine?
- Da.
- Perfect. Hai repede că nu mai e timp.