[george] La concertul lăudat să nu te duci cu sacul sau cum am ajuns sa urăsc portavocele

Ok, nu-mi plăceau portavocele nici înainte. Îmi amintea de colegul Luis Lazarius (pe atunci şi Vincenţiu) alături de care, în anul doi de facultate, mitingeam si protestam ca prostu’ prin Piaţa Universităţii. Însă aversiunea mea s-a consolidat vineri seara, cu ocazia unui concert pe care îl aşteptam plin de nerăbdare.

(Acum o mică paranteză. De ce scriu abia acum despre un concert de vineri? Pai foarte simplu: despre o dezamăgire nu poţi să scrii la cald, tre’ să laşi un pic lucrurile să se mai liniştească. E ca atunci când te înşeală un prieten bun, nu te duci repede să scrii pe blog, ci iţi rumegi puţin tristeţea.)

Cine m-a dezamăgit? Waldeck! Acum o să întrebe lumea cine e Waldeck? E un nene austriac, cu studii de drept şi specializare în copyright, care a părăsit ştiinţele juridice pentru a se dedica primei lui iubiri, muzica. Omul, ca orice vienez care se respectă, luase lecţii de pian de la 6 ani, dar se lăsase brusc pe la 15, după ce a distrus pianul Bechstein pe care îl acorda. Peste ani, la Bucureşti, mi-a distrus mie nervii, dar în mod sigur asta nu-l va face să se lase de muzică.

O să spuneţi ca aşa îmi trebuie, că îmi plac tot felul de ciudaţi, ca fac paradă cu obscurii pe care îi ascult şi că era cazul să o păţesc la un moment dat. Acum ce pot să zic în apărarea mea? A fost dragoste la prima vedere. Eu şi Ioana văzuserăm afişul concertului în B-24 FUN şi ne-a atras atenţia. Am căutat ceva pe last.fm şi ne-a plăcut. Şi cum să nu ne placă după ce am ascultat cum sună.



Aşa că am făcut rost de toate albumele, le-am luat cu noi în maşină şi am contaminat şi alţi prieteni. Prin urmare, împreună cu belşugarii Raluca, Alin şi Mazi şi cu prietenii Rox şi Dan, contra a 45 roni fiecare, eu si Ioana ne-am înfiinţat vineri în club Fabrica.

După întârzierea regulamentară, a început un fel de concert. Vocea trupei care-l însoţea pe Waldeck - o tipă căreia nu i-am reţinut numele şi care pe CD aducea suspect de mult cu Billie Holiday – live suna jalnic. Şi nu era doar vina sonorizării, execrabile de altfel. Oricum, jalnic n-a sunat decât preţ de două – trei piese, restul au fost de-a dreptul îngrozitoare pentru că cea mai mare parte a concertului tipa a preferat să cânte la portavoce în locul microfonului. Ceea ce a fost un fost un fel de sacrilegiu pentru noi, care aşteptam ca piesele să aibă cât de cât o legătură cu ce ascultaserăm deja pe album.

La final am părăsit uşurat sala în care nici nu mai puteai respira de atâta fum (Dragoş mă înţelege…), în timp ce în spate o cunoştinţă îmi striga vindicativ: „Am auzit că eşti mare fan al formaţiei asteia”. Recunosc, afară mi-a fost un pic ruşine faţă de cei care veniseră, din cauza noastră, la această tentativă ratată de belşug.

Singurul lucru pozitiv care s-a întâmplat vineri seara e că Mazi a venit cu ideea trip-ului la Amsterdam…