Ce Dumnezeu să cauţi cu
Fiat Sedici off-road, v-aţi putea întreba… E, fix chestia asta ne întrebam eu şi Ioana duminică la 5 dimineaţa, în mijlocul pustietăţii, prin ploaie şi mocirlă, cu maşina atârnând într-o poziţie imposibila pe marginea unui dig de pământ. De ce suntem off-road? Adică unde e drumul? În jur doar lut ud, mărăcini, o casă părăsită şi întuneric…
Drumul de piatra pe care plecasem din Chilia Veche spre bacul de la Tulcea se transformase pe nesimţite într-un drum de pământ pe care maşina era tot mai dificil de controlat. Când drumul, aflat pe culmea unui dig, s-a îngustat foarte mult, ne-am amintit avertizarea gazdei de la
pensiune: „dacă vedeţi ca nu mai sunteţi pe piatră, v-aţi rătăcit şi trebuie să vă întoarceţi”.
Era clar, greşisem drumul! Prima încercare de a întoarce ne-a făcut să alunecăm lateral în stânga digului. Cu puţin avânt şi cu tracţiunea cuplată pe toate roţile, am ieşit fără probleme. Însă doar puţin timp, pentru că următoarea manevră ne-a dus pe partea cealaltă a digului, unde malul de pământ era şi mai abrupt. Iar mărăcinii ceva mai înalţi. De aici, timp de vreo 15 minute, în ciuda numeroaselor încercări, roţile, încărcate de noroi, nu au reuşit să ajungă pe culmea digului.
Maşina era 4x4, motorul destul de puternic, cauciucurile însă erau din cu totul alt film, unul cu aventuri urbane, nicidecum cu expediţii pe teren accidentat. Tot atunci am simţit acut nevoia ESP-ului, dotare care nu era în lista standard la exemplarul testat. Când totul părea pierdut, iar Ioana insista să o lăsăm baltă şi să sunam la pensiune pentru a fi scoşi cu un tractor de acolo, teorizat la gândul „legendei belşugăreşti” care se va naşte dacă vom chema ajutor, am mai făcut o ultimă încercare, cu ceva mai mult avânt şi am reuşit să pun maşina iar pe drum. Mă rog, chestia aia un pic bătătorită de pe vârful digului căruia cu îngăduinţă îi spuneam aşa.
Ne-am întors, cu 8 – 10 km/h la postul Poliţiei de frontieră de la intrarea în sat, unde am aflat că nu totdeauna drumul cel mai lat e si cel mai bun. Greşisem într-o vale când drumul pietruit cotea la stânga, mult mai îngust şi aproape invizibil noaptea. Ne-am întors şi am reluat drumul corect de data asta, fără alte peripeţii notabile, cu excepţia faptului că, din cauza întârzierii de o oră, am pierdut bacul la care voiam să ajungem.
Drive test belşugăresc
Cu aşa introducere lungă ajung şi la subiectul postării, cum s-a descurcat Fiatul Sedici printre belşugari. Eu, de la volan, zic că bine. Şi îi mai sunt şi recunoscător pentru că, în ciuda lipsei mele de experienţă off-road şi a cauciucurilor obişnuite, ne-a scos dintr-o situaţie pe care eu şi Ioana deja o vedeam fără ieşire. Mai mult, după cele trei zile de test pot spune că Sedici e o maşină compatibilă cu belşugarul, fie el profesionist sau amator. Să mă explic.
Fiat Sedici e un
crossover compact, adică e făcut să se descurce foarte bine în oraş, dar nu refuză niciodată o aventură în natură, pe drumuri mai puţin bătătorite şi chiar pe teren accidentat. Exact ca belşugarul :). Nu epatează, Sedici nu e maşină de fiţe şi nu are dimensiuni de prost gust, însă nu te lasă la greu. Modelul testat prin bunăvoinţa
AutoItalia ascunde sub capotă un motor diesel de 1,9 litri, de care aproape că m-am îndrăgostit, o cutie de viteze cu 6 rapoarte şi dezvoltă 120 de cai putere (ceea ce nu e tocmai puţin dată fiind greutatea de doar 1,35 tone pe care o are maşina). Pentru cititorii şi belşugarii care nu sunt pasionaţi de detaliile tehnice asta ar trebui să însemne următoarele: vitezomanelor noastre Mazilique şi Flori le-ar plăcea cum Sedici depăşeşte fără probleme pe autostradă maşini mai fiţoase, la peste 170 km/h sau cum iese din situaţii periculoase şi din depăşiri strânse beneficiind de suficiente resurse de putere şi la viteze ridicate. Lui Ceauşescu, benzinar convins, i-a plăcut forţa motorului pe teren plin de hârtoape, iar pe mine m-a cucerit cuplu destul de mare gratie căruia reuşeşti să pleci primul de la semafor, înaintea boului care încercă sa te facă pe linia de tramvai. În portbagaj, nu foarte mare ce-i drept (e vorba, totuşi, de o maşină compactă), au încăput 3 rucsaci şi chitara lui Doru şi mai era loc de un rucsac sau doi, ceva mai înghesuiţi.
Cu ceva zdruncinături, Sedici a făcut faţă onorabil, zic eu (ceilalţi pasageri pot confirma sau infirma), ambelor drumuri înfiorător de proaste dintre Tulcea şi Chilia Veche, cel de piatră, de 75 km, şi celălalt, de doar 50 de km, care o taie pe scurtături (încă nu m-am hotărât care dintre ele e mai prost). Trebuie să recunosc însă ca ambele sunt la limita de sus a ceea ce poate o maşină de genul acesta să suporte. Din cauza suspensiilor relativ moi, gropile mai mari, dese, abordate neatent, făceau ca suspensiile să intre în rezonanţă, maşina căpăta un tangaj extrem de neplăcut şi riscam fie să lovesc scutul în buza vreunei gropi, fie să pierd controlul volanului. În schimb, la urcat pante sau abordat orice denivelare la viteză mică, maşina rivalizează cu modele mai performante, cu condiţia să nu fie noroi sau să fie echipată corespunzător.
Am folosit toate variantele de tracţiune, modul 2X (doar roţile din faţă), auto şi lock (tracţiune pe toate cele 4 roţi). Cu adevărat n-am avut nevoie de ultimul decât atunci când am alunecat de pe drum. În schimb tracţiunea integrală s-a dovedit o experienţă interesantă şi pe şosele, în curbe, maşina fiind mai sigură, cu preţul unui consum ceva mai mare. Şi că tot veni vorba de consum, la finalul celor 800 de kilometri conduşi pe toate tipurile de drumuri cu cele mai variate viteze, computerul de bord indica 7,7 litri la sută.
Interiorul e mai degrabă spartan, dar funcţional. Evident, plin de acelaşi plastic rigid care, din păcate, a devenit aproape regulă la majoritatea modelelor actuale. Poziţia de condus e înaltă, chestie care mie (conducând zi de zi un Yaris) îmi place, dar care lui Ceauşescu (obişnuit să se târâie la câţiva cm de asfalt în Roverul lui) nu. Altfel, modelul testat avea toate chestiile obişnuite unei dotări de top - climă, sistem audio cu mp3 si 4 boxe & 4 tweetere. Deşi exemplarul pe care l-am condus avea peste 20.000 km, nu am sesizat greieraşi în bord, cu excepţia unui mic joc la torpedo, iar ocazii să se facă auziţi au avut din belşug. În privinţa siguranţei, slavă domnului, nu am avut ocazia sa testez eficienţa nici unuia dintre cele 6 air-baguri din dotare.
Din păcate, şi aici vine partea dureroasă, preţul nu prea e de criză: 21.087 euro preţ de catalog, cu taxe, dar care, dacă se aplică oferta acum în vigoare la Autoitalia, poate ajunge 18.787 euro cu taxe. Dacă stai însă să te gândeşti că de banii ăştia iei cam două lucruri într-unul – şi maşină de oraş cu care să te strecori prin trafic şi pe care să o parchezi uşor, dar şi una de ieşit în belşuguri oriunde îţi pofteşte inima, preţul poate să nu mai pară aşa mare.
În final aş vrea să inaugurez şi un sistem de rating tematic care să indice atât potenţialul belşugăresc al lucrului sau locului despre care scriem, cât şi potenţialul de distracţie.
Fiat Sedici primeşte de la mine:
4 belşuguri din 5 posibile (adică în câte călătorii tip belşug aş lua maşina)
4 chitare tot din 5 posibile (chitara, a lui Doru bineînţeles, fiind etalonul distracţiei) Aici şi o menţiune. Sedici nu pare fun la prima vedere şi ar fi primit doar 3 chitare, însă alunecarea în nămol şi experienţa din ultima zi, în parte povestită aici, i-a salvat pielea şi m-a făcut să îi sesizez mult mai bine potenţialul de distracţie.
Pentru cei care ar vrea să citească versiunea ceva mai tehnică a drive – testului cu Fiat Sedici, în curând pe vechiul meu blog pe care am hotărât să-l şterg de praf si să îl redeschid.
Colegii de curs (si au fost multi, ca de fiecare data se schimba) nu au facut nicio diferenta intre mine si ei, nici in sensul bun, nici in sensul rau, am fost tratata absolut de la egal la egal.
Postări
