sâmbătă, 26 aprilie 2014

[raluca] Satele sasesti din Transilvania: legea lui 1.000 la 20 (re-edit)

Am hotarat ca e bine sa public cele de mai jos si aici, pentru ca mi se pare firesc sa fie toate (ale mele) la un loc. Scris in 2011 si publicat aici (multumesc, Bogdan Ciuclaru, pentru gazduire), nu a fost nevoie de cine stie ce update. Poate doar ca, intre timp, tot mai multa lume a descoperit ca e cool sa mergi prin zona sau a intuit potentialul ei. Daca asta ajuta la salvarea locurilor, so be it!


Manata de o criza identitara care bantuie prin constiinta mea de ceva vreme, descoperirea unor locuri atat de apropiate (geografic) de mine si totusi atat de departate nu putea decat sa dea apa la moara obsesiei mele care se tot intreaba de unde venim si unde ne ducem.
Pentru ca e mai usor sa descoperim de unde ne tragem (sau asa mi-am inchipuit), am pornit intr-un mic tur al satelor sasesti din Transilvania, mai intai ca papucarul, adica atrasa de niste pliante care promiteau niste biserici fortificate si situri sub protectie UNESCO. Treptat, turul s-a transformat intr-o calatorie plina de revelatii, pe de o parte, si de frustrari, pe de alta.
Si voi incepe cu ultimele: de ce la scoala nu invatam cu adevarat istorie? Cel putin istoria noastra, atata pretentie am putea avea… de ce, atunci cand invatam ca aici sunt locuitori sasi, de exemplu, nu se iau copiii de mana sa fie dusi sa vada cu ochii lor despre cine si ce este vorba ? De ce in istoria contemporana aflam de Andreea Esca si nu despre ce se intampla acum in satele – sasesti doar cu numele – depopulate de sasi si umbre ale micilor bijuterii rurale care imi imaginez ca au fost odata?
Rupea, Viscri, Malancrav, Crit, Biertan si alte zeci de sate imprastiate pe culmile dealurilor subcarpatice se zbat sa iasa din uitarea ultimilor 20 de ani si sa-si regaseasca, atat cat se mai poate, mandria si bunul simt gospodaresc pentru care erau renumite cu mai putin de un sfert de veac in urma.
In Transilvania, exista peste 130 de biserici fortificate si cetati in tot atatea sate sasesti, unele intr-o stare mai buna, altele luptandu-se sa se mentina pe linia de plutire, unele dintre ele decazute de-a dreptul. Daca nu te duci ca turistul strain extaziat de rusticul deplin al zonei, descoperi lucruri care te pun pe ganduri si te intristeaza.

Sursa foto: Wikipedia (urmeaza si pozele mele :) )
De departe, cea mai clara dovada este Viscri – asezarea rurala si biserica fortificata aflata in patrimoniul UNESCO supravietuiesc in forma data de sasii care s-au asezat in acele locuri in urma cu o mie de ani doar prin eforturile extraordinare ale unei foarte restranse comunitati sasesti care se mai afla acolo si care, din intemeietorii locului si majoritari, sunt pe cale de disparitie.
Statistic, in Viscri, mai sunt 15 sasi, 60 de romani si 360 de tigani – numerele sunt spuse franc, fara nicio urma de parere de rau sau alt sentiment, de catre o doamna de 75 de ani, ea insasi unul dintre cei 15 sasi, care are in grija biserica si stabilimentele din jurul ei. Aici s-a nascut, aici a crescut si tot aici si-a intemeiat si familia. Fiica ei, puternic implicata in activitatile derulate de catre Fundatia Mihai Eminescu, incearca din rasputeri sa salveze ce mai poate fi salvat din specificul regiunii.
«Aici (n.r. – este vorba despre biserica), desi scrie pe perete UNESCO, de fapt nu ne-a dat nimeni niciun ban ca sa consolidam constructiile», este marturia femeii. Cei 15 oameni care mai vin la slujba care se tine duminica, din doua in doua saptamani, in limba germana, sunt si cei care au contribuit la consolidarea si restaurarea turnului bisericii, si tot ei sunt cei care fac tot ce mai pot sa nu se naruie stabilimentele. Altfel, nimeni nu isi poate inchipui ca dintr-o taxa de intrare de 4 lei chiar se poate face ceva serios.
Ca Viscri sunt si alte sate sasesti – la Malancrav, la margini de sat, puradei dezbracati la piele scormonind prin gunoaie sau balacindu-se in baltile de la ploaie iti «ureaza» bun-venit. Ca sa intri in biserica fortificata, de un farmec de necrezut, trebuie sa te duci la un satean pastrator al cheilor. Noi am gasit acasa o tanara care, fara sa ne adreseze vreun cuvant, a venit sa ne descuie biserica. Aflata intr-o stare mult mai buna decat Viscri, biserica de la Malancrav, ridicata in stil gotic si servind ca loc de rugaciune pentru nobilii Apafi (conacul acestora se afla in imediata vecinatate), mai are aproximativ 20 de enoriasi. La plecare, doua tinere ne-au rugat sa le facem o fotografie, ne-au intrebat peste cate saptamani le-o putem trimite prin posta si ne-au cerut ceva bani, pentru ca, dupa propria marturie, plouase si nu se putusera duce sa munceasca pamantul cu ziua.
Rupea – Reps, Viscri – Weisskirch (Biserica Alba), Criț – Kreuz (Crucea), Noiștat – Neustadt (Orasul cel Nou), Hosman – Holzmengen (Cherestea), Chirpăr –Kirchberg, Alțâna – Alzen si alte peste 100 de sate ale caror nume sunt indicii despre modul stravechi de trai al locuitorilor lor asteapta acum.
Asteapta ca o mie de ani sa nu fie anulati de ultimii 20. Asteapta ca frumoasele si falnicele lor case sa isi regaseasca proprietarii de drept, plecati in exod dupa 1990 in Germania. Asteapta sa nu cada in uitare. Asteapta salvarea.

miercuri, 23 aprilie 2014

[raluca] Barcelona, acum și cu copil

Am decis astăzi, în urma unei discuții cu George, că nu strică nimănui dacă totuși voi continua să scriu pe blogul ăsta - și poate și alții dintre noi poate vor relua bunul obicei, dacă vor simți nevoia. Sunt de părere că acest blog s-a născut dintr-un spirit care s-a pierdut cu ceva vreme în urmă, însă este în continuare o platformă viabilă și, atâta vreme cât simt nevoia să scriu despre ce mai văd pe la noi și pe la alții, poate suplini un eventual blog nou pe care nu mă-ndemn să-l creez.

Destul însă cu explicațiile, reiau firul poveștilor de călătorii dintr-o postură nouă, cea de mamă, cu speranța însă că nu voi monopoliza subiectele cu o singură perspectivă, ci voi mai vedea și dincolo de interesele imediate ale piciului.

Și, ca să dau de pământ cu ceea ce tocmai am spus mai devreme, vă dezvălui Barcelona exact din postura de mamă – îngrozită să plece în prima deplasare cu adevărat lungă cu copilul de 6 luni, gândindu-se că mai degrabă va avea parte de o vacanță de groază decât de relaxare.

Alegerea orașului a fost ușoară – doream un loc în care, măcar teoretic, temperatura este mai ridicată decât la noi în luna martie, un loc civilizat, de preferat pe care l-am mai văzut, ca să ne fie mai ușor să ne descurcăm în el. N-a fost deci prea greu. Și nici zborul până acolo (3 ore) nu a fost un chin. Am zburat cu Tarom (da, a fost mai ieftin decât cu low cost), iar problema hrănitului copilului a fost rezolvată foarte ușor: laptele la purtător, fără inhibiții (oricum toate cele 3 locuri de pe partea respectivă erau ale noastre, că am plecat în formula de familie extinsă, cu bunică și frate).


Barcelona ne-a surprins (din nou) plăcut de cum am pus piciorul în aeroport. Vameși foarte prietenoși la controlul pașapoartelor când au văzut copilul, toată lumea gata să te ajute la nevoie. Închiriaserăm un apartament duplex chiar lângă plajă, în Barceloneta, iar ca să ajungem acolo am luat un taxi. Foarte prevăzător, operatorul de la taxiuri nu ne-a lăsat să ne suim în taxi până când nu ne-a găsit unul cu 7 locuri, astfel încât copilul să aibă locul lui, prevăzut cu centură de siguranță. Da, știu, este SF, în București nu avem astfel de privilegii, nu avem nici măcar scaunul pentru copii în taxiurile ordinare (ambele sensuri ale cuvântului sunt acceptate).


Călătoria cu taxiul ne-a costat în total 40 de euro (la întoarcere 35 de euro) – taximetriștii sunt corecți și au afișate pe geam condițiile de plată și cum este alcătuit prețul pe care îl plătești în final. În 30 de minute eram la destinație, pe Carrer de Vinarós 49, într-una dintre clădirile vechi pitorești care alcătuiau demult raiul pescarilor, acum locuit de personaje pitorești și unde numeroase firme de turism oferă apartamente spre închiriere. Apartamentul nostru – îl vedeți mai bine aici, ca să n-o mai lungesc cu descrierea lui - și-a meritat banii, este o soluție care vă scoate din impas dacă plecați în vacanță cu copii și ajutoare. Pentru că în Barcelona este o problemă cu spațiul locativ în special în zonele vechi, unde apartamentele au si 32 mp (da, exact, chiar și mai mici decât o garsonieră la noi), acesta a fost de departe cea mai bună alegere. Da, arată ca în poze, da, este dotat cu tot ce scrie acolo și chiar mai mult – la capitolul “copii”, am fost încântați să vedem că au pătuț special, chiar dacă de companie, precum și scaun de masă. Singurele 2 neajunsuri ale locului sunt izolația fonică – se aude incredibil de bine tot ce se întâmplă în orice cameră din apartament - și scările de acces – situat la etajul 2, trebuie să urci pe niște trepte foarte înguste în spirală, care nu îți prea permit să cari bagaje foarte voluminoase sau alte lucruri gen cărucior (ne-am felicitat că l-am lăsat acasă) ori bicicletă (am citit un review al unor americani care și-au dezasamblat bicicletele ca să le poată băga în apartament). Dacă treci de aceste două hibe, ai un loc decent în buza plajei până la care faci 2 (două) minute la pas leneș sau mai puțin de un minut în alergare, din nou esențial dacă plănuiești să plimbi copilul pe malul mării.




Pe al nostru, noi l-am purtat in marsupi și l-am dus peste tot. A făcut cunoștință cu La Boqueria, de unde a mâncat cel mai gustos mango ever (motiv pentru care nu îl voi mai cumpăra vreodată din România, prea e mare diferența, zici că aici ai alt fruct, evident mult mai slab calitativ). A fost in Sagrada Familia (cu gandul de a reveni peste 30 de ani, cand e planul sa o termine), s-a plimbat pe plajă în lung și în lat, a luat funicularul în Montjuïc, s-a pozat cu un rechin la Aquarium, s-a bucurat la fântânile colorate si dansatoare, l-a bătut vântul, l-a mângâiat soarele. Și ar fi mâncat și la restaurant (Salamanca e tot pe plajă, lângă Carrer de Vinarós, și au mâncare tradițională foarte bună, cu accent pe sea food), mâncarea lui, bineînțeles, dacă ar mai fi avut răbdare și ne-ar mai fi îndurat și seara. La restaurant ți se oferă scaun de masă pentru copil (sic!), însă era întotdeauna doborât după ora 7 pm, așa că bunica și-a intrat în rol și l-a depus în pătuțul lui înainte de a ne evacua din restaurant pe motiv de tulburare a liniștii și ordinii.




Da, am regăsit Barcelona același loc relaxat pe care l-am descoperit în urmă cu 5 ani, cu plusurile legate de facilitățile pentru copii și familii în general. Și poate nu strică un belshug (off topic, am citit că nu mai e cool să scrii cu “sh” și “k”, dar zic eu că la cuvântul ăsta se impune), nu for old times’ sake, ci for a brighter future J