joi, 30 aprilie 2009

[gabi] Lost in Paris

Dap, am promis ca va povestesc ce si cum a fost cu aventura de Paste. Vineri dimineatza nu aveam inca mai nimic aranjat. Adica erau ceva planuri cu niste prieteni dar parca aveam putin dor de duca, chef de ceva adrenalina… asa ca m-am hotarat sa-mi fac bagajele peste cateva ore si sa plec incognito, la Paris! Bine, e drept, mergeam la cineva in vizita insa pe nepusa masa, fara ca omul sa stie ceva.

Am facut o mica cercetare pe net in cautarea unor bilete cat mai ieftine (deh, e criza si noi calatorim destul de mult) si m-am decis sa plec cu Blueair a doua zi de dimineata. Imediat dupa ce am luat frumoasa hotarare a intrat cineva in birou, apoi, la cateva minute distanta, biletele se scumpisera cu vreo 70 euro. In fine, bombanindu-ma singura le-am luat si asa. M-am gandit ca asta e! Asta sa fie paguba…

A doua zi, pe Baneasa, era lumea ca la coada la carne (in sensul cel mai comunist al termenului, pentru cei care au prins cat de cat si perioada aia). Inghesuiala mare, eu taram un troller cu vreun kil si juma’ peste limita admisa pentru bagajele de mana. M-am bucurat ca mi l-au acceptat si asa si dupa ce m-am imbrancit cu tot felul de cetateni p’acolo am ajuns aproape de controlul de vama. Pentru prima oara in viata mea (subliniez pentru Silvi si Codruta) am pierdut biletul de imbarcare. Usor panicata am iesit din rand si in ultimele secunde am prins inca pe cineva la ghiseu si am reusit sa-mi iau un duplicat. Acestea se intamplau cu cateva minute inainte de decolarea avionului si eu nu facusem inca vama. S-a urlat putin dupa mine prin aeroport, atat cat sa am o motivatie suficienta pt a trece peste cei care stateau la cele 5 cozi compacte de la controlul pasapoartelor.

Zborul nu a avut nimic special, dar pe Beauvais ploua infernal si eu eram in niste tenisi, singura pereche de incaltaminte de la mine. Am ajuns in Porte Maillot dupa o ora si un pic si m-am indreptat cu putina teama spre locul in care trebuia sa fac o surpriza prietenului meu. Ma asteaptam la cam orice, de la sa dorm pe pres (vorba vine) pana la o revedere foarte entuziasta. Am trecut de primul interfon, m-am impotmolit la al 2 lea pentru ca in mod evident n-aveam chei. La un moment dat a venit cineva si a deschis, eu m-am prefacut in stil romanesc ca le caut pe ale mele si in sfarsit am ajuns la usa prea-minunata. Am batut, am batut si nimic. Stiam ca acel cineva e mereu acasa, mereu pe net, mereu cu treaba. Asa ca devenea usor aiurea. Am scotocit dupa telefon si …. ia-l de unde nu-i. Aveam desigur varianta sa stau cu fundul pe bagaje pana ….. nu stiam cand exact sau, desigur, sa incerc sa fac ceva sa repar lucrurile.Fara nici un plan de rezerva, plouata si megasuparata ca imi pierdusem telefonul am plecat iar spre locul in care erau masinile ce veneau de la aeroport. Am observat de la distanta ca nu era masina cu care am venit, dar m-am hotart sa incerc totusi. Aveam o sansa minuscula sa-l fi pierdut in autocar. La ghiseul de informatii era un tip in varsta, de culoare si mic de statura. I-am explicat problema, insa a fost aiurea ca n-am putut sa-i zic cum arata soferul. Ce sa-i spun? “Nene, arata ca tine??” I-am dat datele legate de cursa si am balmajit in franceza o fraza de genul: era un barbat inalt, tanar si cu ochelari. Dupa cateva minute de verificari am primit o replica in engleza “it was a black man….” Usor penibil. A sunat totusi la soferul care avusese cursa cu pricina insa telefonul meu nu a fost de gasit. Apoi a fost suficient de amabil incat sa ma directioneze catre un internet café, lucru foarte rar in Paris. De fapt era un magazin de telefoane mobile ( ce ironie!) cu vreo 4 calculatoare unde puteai sa stai pe net.

Acolo am vazut ca singura persoana online care avea legatura cu MFX era Mazi care nu pricepea ce naiba caut sambata, in zi de sarbatoare, singura prin Paris, fara cazare si de ce nu pot sa iau legatura cu nimeni. Ultima oara vorbisem joi parca si n-avea planuri de duca. Eu n-aveam deloc rabdare plus ca tastatura aia a lor e dubioasa rau dar pana la urma ne-am inteles. A dat de Codruta, smechera de la IT care stie tot, singura persoana care putea sa-mi blocheze cartela si sa imi dea din agenda cateva numere de telefon esentiale. O mica chestie draguta a fost ca Mazi s-a oferit sa-mi faca o rezervare pe booking.com dar cum eu eram deja in pagina respectiva oferta a venit prompt: hai sa cautam pe apartmentsapart.com. Oricat de necajita eram si tot n-as fi inchiriat insa un apartament. As fi luat o camera la un hotel modest si seara m-as fi dus la singura biserica romaneasca de acolo in incercarea de a da de prietenul despre care va povesteam.

Intr-un final Codruta a luat legatura cu cineva de la Orange, a cautat prin desfasuratoarele telefonice vechi, a dat de tipul respectiv si l-a luat la sigur: “Sunt Codruta, colega lui Gabi, tu esti in Paris?” N-a murit omu’ de inima! Mai traieste si acum.

Au urmat cateva zile frumoase in care, printre altele, am ajuns si la muzeul Picasso. Tambalaul s-a terminat pe Beauvais, la intoarcere, cand n-am putut sa trec de detectorul de metale, la vama. Nu stiu cum si de ce ceasul meu cu o curea metalica nu s-a lasat dat jos. Nici macar la insistentele vamesului care a tras zdravan de el. Astept cu nerabdare urmatoarea iesire. Ma mai luati? :P

7 comentarii:

Mazilique spunea...

clar te luam! can't wait for sziget. iti facem o boccelutză cu banii, telefonul si buletinul, iti lipim o eticheta cu "if found, please return to romania" si aia e!

George spunea...

hm, dar tu chiar esti sigura ca le-ai pierdut?

dupa cele intamplate in metroul din madrid, nu te gandesti ca ar fi posibil sa-l fi furat cineva?

Silvi spunea...

hai George, l-a aruncat singura, pentru impresie artistica, stiu eu:))

George spunea...

aha, deci voia sa-si faca intrarea triumfal pe blog.

eu cred ca d-aia a si plecat asa pe nepusa masa la paris, sa aiba ce ne povesti aici :P

Silvi spunea...

da da... credea ca-i iese asa usor:))). Mai asteptam si alte "rataciri".

Gabi spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
Gabi spunea...

asa e!! corect, bravo George! am avansat si eu varianta cu furtul dar cum nu m-a crezut nimeni ... m-am dus la culcare :))